Soarele urcă.
O iederă valsează
Zidul în flăcări.
“Viaţa este uneori foarte zgîrcită: trec zile, săptămîni, luni şi ani fără să simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decît poţi accepta.” (Paulo Coelho)
„Am văzut pe tarabe cărţi de valoare şi cărţi cu preţuri.” (Girel Barbu)
„Găseşti puteri noi în chiar slăbiciunea ta… Soarta-ţi lasă totdeauna cîte o portiţă la vreme de cumpănă.” ( Miguel de Cervantes)
Odată, un porumbel, mai hăbăuc sau poate mai curajos, mi-a zburat la cîţiva milimetri de ureche. Poate chiar m-a atins cu aripa, nu ştiu sigur. Fîl-fîl! Pentru cîteva secunde am avut senzaţia că eu dau din aripi, că eu mă pregătesc să-mi iau zborul. O senzaţie stranie şi minunată care mi-a amintit de spusele lui Nichita Stănescu.
Oare cum ar fi arătat lumea dacă oamenii nu ar fi fost robii gravitaţiei? Poate au greşit drumul evoluţiei umane şi au ratat aripile?